Sună dramatic, știu. Dar așa cred că a fost atunci. De curând am văzut Moromeții 2. Și nu aș fi scris nimic de el, dacă nu m-ar fi durut finalul…
Mi-am văzut bunicii, în Ilie Moromete, la sfârșit, mult mai tineri erau atunci, poate a fost un arc peste timp…. Ei aveau anii apropiați de a lui Nicolae…Însă modul cum povesteau despre acele evenimente, le-am văzut la Moromete și la povestea lui ecranizată. Pentru cei tineri, mai ales, pentru care s-au născut după 89, este ca o lecție de istorie predată vizual. Pentru ei această lume, a străbunicilor lor, pe care i-au cunoscut sau nu, nu are nicio senzație, înafară, poate, de cea de poveste tristă, care îți provoacă discomfort.
Acela e momentul când cred că au frânt coloana acestei națiuni, când samavolnicește, ca să folosesc un cuvânt din limba ocupanților, au intrat în bătătură și au luat țăranului tot. Tot ce era pentru el viața : pământurile, vitele, roada. Și mai ales că le-au arătat că nu au cale de întoarcere. Că sufletul lor, că tot ce au mai sfânt, nu le mai aparține…Până și pe Dumnezeu l-au luat ostatec… Le-au lăsat, poate doar moartea, pe care unii dintre ei au ales-o în locul umerilor plecați…Cei care au avut bunici a țară știu, sper, ce scriu eu aici…
Cine nu, vă îndemn să vedeți acest film !
Poate așa veți înțelege mai bine și ce ni se întâmplă astăzi ca popor, ca națiune…
coltul cu idei 