Cele două bucăți de hârtie…

Pentru că de multe ori nu mai știm încotro să mergem și care este steaua către care să mai alergăm, cum zice un cântec contemporan, m-am gândit să-ți indic o posibilă sursă de inspirație.

Într-o vineri (în clasă), ceva părea să nu fie în ordine. Lucrasem intens toată săptămâna la un nou concept și am simțit cum elevii deveniseră din ce în ce mai frustrați în ei înșiși și încordați între ei. Trebuia să pun capăt acestei situații înainte de a scăpa situația de sub control, astfel încât le-am cerut să facă o listă cu ceilalți elevi din clasă pe două foi de hârtie, lăsând un spațiu după fiecare nume. Apoi, le-am spus să se gândească la lucrul cel mai drăguț cu putință pe care l-ar putea spune despre fiecare coleg și să-l scrie pe hârtie.

Perioada de gândire în care să-și termine tema a expirat, iar când au părăsit clasa, fiecare mi-a înmânat lucrarea.

În acea sâmbătă am scris numele fiecărui elev pe o coală de hârtie separată și am făcut lista a tot ceea ce au spus ceilalți despre el. Luni, i-am dat fiecărui elev lista proprie. Unii dintre ei aveau de parcurs două pagini. Nu după mult timp, întreaga clasă zâmbea : „Adevărat?”. Am auzit șușoteli. „N-am știut niciodată că însemn ceva pentru cineva !”. „N-am știut că alții mă plac atât de mult !”

Nimeni n-a mai adus vorba vreodată despre acele lucruri. Nici nu știam dacă au discutat între ei acea temă după ore sau cu părinții, dar nu avea importanță. Exercițiu și-a atins scopul. Elevii erau din nou mulțumiți de ei înșiși și unul de celălalt.

Elevii și-au terminat studiile. După câțiva ani, când mă reîntorsesem acasă dintr-o vacanță, părinții mei m-au așteptat la aeroport. În timp ce mergeam spre casă, mama mi-a pus obișnuitele întrebări despre excursie : Cum a fost vremea, impresiile mele în general. Era o acalmie ușoară în conversație. Mama i-a aruncat o privire tatei spunând :„Tată ?” Tata și-a dres glasul : „Seara trecută a sunat familia Eklund”, a început el. „Adevărat?”, am spus. „N-am auzit de ei de câțiva ani. Mă întreb ce face Mark.”

Tata a răspuns cu voce scăzută : „Mark a fost ucis în Vietnam. Înmormântarea este mâine, iar părinții lui s-ar bucura dacă  te-ai putea duce.” Și azi pot spune cu exactitate punctul de pe șosea în care mi-a rămas ațintită privirea când tata mi-a dat această veste.

Niciodată nu văzusem un militar activ în sicriu…Biserica era plină de prietenii lui Mark. ( Foștii lui colegi de școală). Corul bisericii cânta „The Battle Hymn of the Republic”. De ce trebuia să plouă în ziua înmormântării ? Este destul de dificil și așa pe marginea gropii. Pastorul a spus rugăciunile obișnuite și gornistul și-a făcut datoria. Unul câte unul, cei care l-am iubit pe Mark, am făcut o ultimă plimbare pe lângă sicriu și l-am stropit cu apă sfințită.

Am fost ultima care a binecuvântat sicriul. Cum stăteam acolo, unul dintre soldați a venit spre mine : „Ați fost profesoara de matematică a lui Mark ?”, a întrebat. Am dat din cap, în timp ce mă uitam la sicriu. „Mark vorbea mult despre dumneavoastră”, a spus el.

După înmormântare, majoritatea foștilor colegi de școală ai lui Mark au  trecut pe la ferma părinților lui pentru cină. Părinții lui Mark erau acolo așteptându-mă. „Vrem să vă arătăm ceva”, a spus tatăl lui, scoțând un portofel din buzunar. „S-a găsit asta asupra lui Mark când a fost ucis. Credem că o veți recunoaște”. Deschizând portmoneul, a scos cu grijă două bucăți de hârtie dintr-un carnețel de notițe care era evident că fuseseră desfăcute și împăturite și reîmpăturite de nenumărate ori. Am știut fără să arunc o privire că hârtiile erau cele pe care eu făcusem listat tuturor lucrurilor bune pe care le spuseseră despre Mark colegii lui. „Vă mulțumesc foarte mult că ați făcut asta”, a spus mama lui Mark. „După cum vedeți, era comoara lui Mark”.

Colegii lui au început să se adune în jurul nostru. Chuck a zâmbit și a spus: „Și eu am lista. Este în primul sertar al biroului meu de acasă”. Soția lui John a spus :„ John m-a rugat să o pun pe a lui în albumul de la nuntă”. „Și eu o am pe a mea”, a spus Marilyn. „Este în jurnalul meu”. Apoi Vicky, o altă colegă de-a lor, și-a deschis poșeta, și-a scos portofelul și a arătat celorlalți lista mototolită și roasă : „Eu o port la mine tot timpul”, a spus Vicky, fără să clipească. „Cred că toți ne-am păstrat listele”. Abia atunci m-am așezat jos și am plâns.

Ce a făcut ca atâția adulți să păstreze o bucată de hârtie pe care o primiseră cu ani în urmă, pe când erau copii, unii dintre ei purtând acele pagini oriunde se aflau- chiar și în bătălii ? Răspunsul : aprecierea. Fiecare este avid de apreciere și recunoaștere. Când interacționezi cu oamenii, pășește încet prin mulțime. Amintește-ți numele oamenilor și ai grijă să le arăți că-ți pasă de ei.

Fragment din „Cum să devii o persoană cu influență” John C. Maxwell și Jim Dornan.

În amintirea domnului profesor Viorel Murariu, cu respect.