Darul de care nu avem grijă

De câteva luni am ocazia să particip la îngrijirea unui pacient oncologic, în stadiul terminal. Este o treabă extrem de grea prin prisma provocărilor pe care ți le aduce că medic și ca om. Ai ocazia să vezi degradarea umană în forma ei cea mai dură, să constați că noi oamenii nu suntem altceva decât praf în vânt, cum spune un cântec.

Un om care era puternic odată devine o umbră, ajunge să cântărească 35 de kilograme. Nu se mai poate mișca pentru că nu mai are energia necesară. Organele lui cedează unul câte unul… Încet, dar sigur… Cancerul se întinde implacabil. La un moment dat fiecare zi este o provocare continuă, te întrebi astăzi ce complicație va mai apare ? Va sângera din nou ? Va mai face o infecție ?

Nu mai spun de faptul că în Romania statul român își neglijează pacienții aceștia terminali. Dacă o să încercați la toate instituțiile publice de paleație, veți avea descurajanta experiență să aflați că nu sunt locuri. Rămân cele private…Pentru cine își permite…

Dar dacă acest pacient a refuzat sistematic orice soluție medicală de a-și trata cancerul ? Cum devine problema ? Eu ca medic curant cum ar trebui să consider situația ? Condamnabilă sau firească ? Când pacientul refuză o soluție chirurgicală într-un stadiu incipient, unde chirurgia împreună cu radioterapia și chimioterapia ar avea șanse mai mari să țină în frâu boala, cum ar trebui să considerăm cazul ? Consecința directă a acestei decizii de refuz este agravarea implacabilă a cancerului. Care va determina complicații ce vor necesita tratament pentru că pacientul se va prezenta, invariabil,  în urgență pentru rezolvarea lor. Costurile se multiplică. Uneori fără a putea fi evaluate de câte ori. Blocăm echipe medicale ultraspecializate, medicație de ultimă generație, costuri hoteliere în spitale terțiare. Riscurile manevrelor medicale se multiplică și ele… Asta am ocazia să văd de câteva luni…

Ca să nu mai vorbim de suferința pacientului și a familiei lui. Imaginați-vă că trebuie să respirați printr-un tub doar. Cum ar fi ? Acum imaginați-vă că vi se umflă capul. Da, da ! Faceți edem facial, cu distensie bruscă a țesuturilor. Și asta doare ! Sângerați masiv din tumoră ! Familia vrea să vă ajute, dar nu are cum. În locul dumneavoastră nu pot veni. Se agită disperați, imploră doctorii să devină dumnezei, dau vina pe toată lumea… E de înțeles, până la un punct…Ne-ar trebui niște psihologi specializați în oncologie. Ar fi de folos niște psihologi care nu sunt specializați în oncologie, dar un spital are unul, cel mult doi psihologi la câteva sute de paturi….

Găsim niște soluții improvizate… Folosim materiale luate de la congresele din străinătate date drept mostre. Da, de la congresele alea unde unii ne spun că ne ducem șpăguiți de firmele de medicamente…Le folosim la pacienții aștia. Ne rugăm de colegii din alte servicii să făcă și ei un efort, alături de noi, să trateze un pacient depășit terapeutic. O fac și ei alături de noi. Ne mobilizăm toți, trecem pacientul peste încă un hop…Om mai reuși și peste următorul ? Cine știe…?

M-am întrebat în timp ce scriam aceste rânduri ce rost au pe un blog. Nu trebuie să întristez lumea cu de astea. Dar apoi mi-am spus că nu toată lumea are ocazia să vadă cum ajunge un pacient oncologic terminal. Poate nici nu e bine. Dar cred că trebuie să știe ! Că să știe să se supravegheze, să aibă grijă ce mănâncă, să meargă la controale anuale la medicul de familie măcar, să voteze pentru sănătate, să îi tragă de guler pe guvernați la alegeri, și mai ales, după alegeri, să devină competenți conștient în materie de sănătate. Să nu o mai lase ultima pe lista de priorități sau să o adauge pe lista de priorități. Și toate astea pentru că stă în puterea noastră ! Nu voi face alte considerații religioase pe subiect, dar avem un dar, viața, de care trebuie să avem grijă și să o folosim într-un mod frumos !