Cu toate că este titlul unei melodii preferate, este și o perspectivă la care am reflectat la citirea unei postări. Despre un rezident. Și când scriu acum aceste rânduri pielea îmi este încă de găină de emoție. Pentru că, într-un fel, m-am regăsit acolo. Și pentru voi, cei care mi-ați fost sau îmi sunteți colegi, sau cei care încă sunteți rezidenți, aș vrea să vă gândiți preț de câteva minute, la această perspectivă…Iar pentru voi, cei care veți fi în fața unui medic, fie el și rezident, să vă gândiți că aveți în fată un om, ca și voi. Poate cu mai multe cunoștințe despre boli și leacuri…În rest, e vânare de vânt…..

Lectură plăcută !

 

ÎNAINTE SĂ PLEC

articol original aici

Traducere:

Înainte să plec

Timpul se schimbă pentru un tânăr chirurg bolnav de cancer pulmonar metastatic

de Paul Kalanithi

PK1
fotorafie de Gregg Segal

În rezidențiat, era o vorbă: Zilele sunt lungi, dar anii trec repede. În perioada de pregătire ca neurochirurg, ziua începea puțin înainte de ora 6 dimineața și se termina odată cu ultima operație, care depindea în parte de cât de rapid te mișcai în sala de operații..

Extra:

interviu video

interviu audio

 

Paul Kalanithi

Timpul acasă. Timp petrecut cu înțelepciune

Abilitățile unui rezident într-o specialitate chirurgicală este evaluată în funcție de tehnica și viteza sa de lucru. Nu poți fi neglijent și nu poți fi lent. Încă de la prima plagă suturată, dacă îți iei prea mult timp pentru a fi precis, te trezești că tehnicianul răspunzător de sterilizarea din sală te anunță: „Se pare că avem un chirurg de mâna a doua în sală!” sau „Înțeleg strategia ta – când termini de suturat prima jumătate a plăgii, cealaltă se va fi vindecat deja. Deci muncă făcută pe jumătate – smart!” Șeful rezidenților îl va sfătui pe junior: „Învață de pe acum să fii rapid – poți învăța mai târziu să fii bun.” Ochii tuturor sunt permanent la ceas. Pentru siguranța pacientului: Cât timp a fost pacientul anesteziat? În timpul procedurilor lungi, nervii pot fi lezați, mușchii pot ceda, începând să se autodistrugă și pot duce chiar la afectare renală. Pentru binele tuturor: La ce oră ieșim din sală deseară?”

Sunt două strategii pentru a scurta timpul, cea a țestoasei și cea a iepurelui. Iepurele se mișcă cât poate de repede, mâinile se mișcă rapid, instrumentele zăngănesc, cad pe jos; pielea se deschide precum o cortină, osul trepanat din craniu ajunge pe tăviță înainte ca praful osului tăiat să apuce să se așeze. Însă e posibil ca deschiderea făcută să trebuiască ajustată cu un centimetru într-o parte sau alta, pentru că nu expune bine zona care trebuie operată. Țestoasa, în schimb, se mișcă sigur, nu irosește nicio mișcare, măsoară de două ori, taie o singură dată. Niciun pas al intervenției nu necesită revizuire; totul se petrece într-o ordine desăvârșită. Dacă iepurele face prea multe erori minore și trebuie să tot corecteze, țestoasa reușește să câștige cursa. Dacă țestoasa pierde prea mult timp planificându-și fiecare pas, iepurele câștigă.

Partea nostimă despre timpul din sala de operații este că indiferent cum îl petreci, într-o goană continuă sau la pas sigur și constant, este faptul că nu simți cum trece. Dacă plictiseala, așa cum spune Heidegger, este conștientizarea trecerii timpului, aici avem de-a face exact cu opusul: concentrarea intensă face ca arătătoarele ceasului să pară a fi amplasate arbitrar. Două ceasuri pot părea un minut. Odată ce ai încheiat sutura finală și plaga este pansată, timpul își reia cursul firesc. Aproape că auzi un oftat. Și începi să te întrebi: oare cât timp va trece până se va trezi pacientul? Cât timp am până la următoarea intervenție? Câți pacienți trebuie să consult până intru din nou în sală? La ce oră o să ajung deseară acasă?

Abia când ai terminat cu ultimul caz simți cât de lungă a fost ziua, și începi să îți târșâi picioarele. Ultimele sarcini administrative înainte să părăsești spitalul, indiferent cât de multe ore au trecut de la miezul zilei, ți se par o corvoadă. Nu pot aștepta oare până mâine? Nu. Cu un oftat, pământul își continuă rotația în jurul soarelui.

Însă anii, așa cum spunea zicala, chiar au zburat. Șase ani au trecut cu viteza luminii, și mă apropiam de ultimul meu an de rezidențiat. Am dezvoltat un set clasic de simptome – scădere ponderală, febră, transpirații nocturne, durere severă de spate, tuse – toate au indicat în direcția unui diagnostic care s-a confirmat rapid – cancer pulmonar metastatic. Viteza cu care timpul se mișca s-a schimbat radical. Am făcut cu greu față ultimului an de rezidențiat în timp ce urmam si tratament de specialitate. Cancerul a recidivat, am făcut din nou chimioterapie și am avut mai multe spitalizări prelungite.

Părăseam spitalul slăbit, cu picioare subțiri și păr mult rărit. Nu mai eram capabil să lucrez, așa că am fost nevoit să rămân acasă, convalescent. Să mă ridic din scaun sau să iau un pahar cu apă necesita un efort susținut și multă concentrare. Dacă timpul se dilată atunci când mergi cu viteză mare, oare se contractă atunci când abia dacă te mai poți mișca? Cu siguranță că da: pentru că ziua s-a scurtat considerabil. Activitatea unei zile părea a se rezuma la o consultație la medic, sau vizita unui prieten. Tot restul timpului, trebuia să mă odihnesc.

Continuă să citești

Publicitate

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s