De curând am avut nevoie de service la unul din calculatoare. Oricât am încercat, orice am încercat, nu îi dădeam de capăt. Și atunci am apelat la un service IT. A fost destul de greu, a durat destul de mult, având în vedere că vorbim de un „bunic”, piese mai greu de găsit, compatibilități mai greu de obținut. Ce m-a mirat, eu fiind mai exigent, după unii, exagerat de exigent în privința serviciilor, a fost că am găsit un om, un tânăr, care m-a „service-at” super.
Mi-a spus că nu consideră că facultatea este obligatorie, că o face toată lumea deși, la un moment dat, nu o să facă niciodată profesia pentru care s-a pregătit. M-am mirat, pentru cutuma este exact pe dos, toată lumea trebuie să facă facultate. Și am avut o discuție interesantă. Omul, care nu cred că are mai mult de 25 de ani, are planuri să meargă în State să cunoască sistemul, se gândește să facă programare, programare IT. O programare serioasă, ceea ce presupune muncă multă, uneori grea, uneori plină de eșecuri, dar important este să știi ce vrei și care e obiectivul final.
Și atunci mi-am adus aminte de o discuție legată de criza de personal din mediul de afaceri românesc pe are am avut-o cu un cunoscut acum vreo 3-4 ani, dar mai ales de criza de competență din România. Unii din voi poate o să spuneți că e firesc să fie o criză din moment ce pleacă tot mai mulți afară, și de obicei pleacă cei mai buni. Poate că e adevărat, dar aș putea paria că toți acești oameni vor să se întoarcă acasă. Cred că asta ține de sistemul de învățământ românesc. Care nu are ținte clare. Care nu are valori clare pe care să le promoveze. Care nu are resursa umană necesară. Ce poate, de exemplu, să-i învețe pe elevi un profesor care copiază pentru concursul de titularizare ? Sau un profesor care a făcut facultatea doar pentru a avea și el sau ea o slujbă ?
Ce te poate învăța un sistem în care trebuie să înveți lucruri pe care și tu însuți sau însăți știi că nu o să le folosești niciodată ? Un sistem care lucrează cu teorii și mult mai puțin cu lucruri și experiențe practice ?
Am făcut un pic de cercetare legat de sistemul de învățământ austriac, pentru că mi-am amintit că cineva îmi spusese, ani în urmă, că este sistemul care recuperează oamenii în orice etapă a procesului educațional personal, și la orice vârstă. Și mi s-a confirmat că ei au foarte multă practică, că atmosfera de la cursuri sau de la ore este extrem de relaxată, testele se anunță din timp, și nimeni nu te va pedepsi că ai greșit.
Așa încât un tânăr ca al nostru poate să facă doar cursurile care îl interesează oricând dorește el și oriunde își dorește el. Poate cu siguranță să primească consilierea necesară în a-și descoperi vocația sau cel puțin înclinațiile și domeniul sau domeniile pe care vrea să le practice. Pentru că unul din „secretele” unui învățământ eficient este ca profesorilor să le placă ceea ce fac. Să își dorească să schimbe în bine viața tinerilor care „le trec prin mână”. Și aici am să-l pomenesc din nou, a nu știu câta oară, pe profesorul de engleză al clasei mele de liceu. Omul acesta ne-a deschis literalmente mintea. Îmi aduc aminte că unul din lucrurile în care credea l-a enunțat cam așa : „Vreau să fiu cel care vă ajută să învățați să mergeți pe bicicletă. Care vă ține bicicleta de la spate în timp ce voi vă chinuiți să vă mențineți echilibrul, și la un moment dat veți realiza că mergeți singuri pe bicicletă, iar când vă uitați înapoi, vedeți pe unul care vă face din mână.” Acel om fiind el, cel care ne făcea din mână. Și mi-aș fi dorit să-i pot spune că a reușit. Cu mine sigur ia ieșit și sunt ferm convins că și cu ceilalți colegi ai mei. Cred că asta e cea mai importantă resursă pe care trebuie să o folosim în sistemul de învățământ. Profesori dedicați profesiei lor, oameni care își pun cunoștințele la lucru în așa fel încât tinerii care le aud, care și le însușesc să devină oameni compleți, oameni inteligenți, capabili să discearnă în viață lucrurile.
Apoi, mi-aș fi dorit să mai existe școlile profesionale. Pentru cei mai tineri noțiunea s-ar putea să nu însemne nimic. Pentru cei de vârsta mea, este o amintire mai plăcută sau mai puțin plăcută, asta depinzând de experiența fiecăruia din noi. Dar înainte de 1989 existau licee unde învățai doar să devii vatman, ospătar, sudor, lăcătuș și alte meserii necesare. Dar le învățai ! Adică nu mergea cu fușăreală ! Trebuia să știi meserie că altfel meșterul, adică profesorul, te „felicita” de țineai minte multă vreme. Și era mai bine din punctul meu de vedere. Pentru că am avut experiențe, ca și voi, nenumărate, negative. În zilele astea, este greu de găsit meșteri care să-mi repare țevile, mașina, mobila sau orice altceva prin casă. Vreau să zic oameni care se pricep la ceea ce fac. Nu mai zic de serviciile execrabile din unele restaurante. Când ai impresia că ți se face o favoare că ți se vorbește, deși lucrurile trebuie să stea fix pe dos. Iar dacă le și place ceea ce fac, atunci toți, și meșterul și societatea, avem mult mai mult de câștigat.
Asta îmi aduce aminte o experiență din anii imediat de după terminarea facultății, când tensiometrul soției mele s-a stricat. I-a sărit o mică piesă de plastic care funcționa pe post de pârghie. Și am ajuns la un ceasornicar să vedem dacă poate să ne ajute cumva. O să țin minte multă vreme sclipirea din ochii lui când a înțeles că îi cerem ceva nou, ceva altfel decât făcea el, și mai și vorbeam serios. Omul s-a pus pe gândit, s-a uitat printre piesele și sculele lui, și a zis că crede că ne poate ajuta. Nu i-a fost ușor, dar a rezolvat problema ! Și iată că îl țin minte și acum, la mulți mulți ani de la moment. Și gândiți-vă că dacă am nevoie de ceva asemănător, sau dacă mă întreabă cineva de un meșter bun în domeniul ăsta, ce credeți că o să-i spun ?
Apoi mai cred că lucrurile merg prost și pentru că nu avem niște valori clare, care sunt valabile peste secole. Munca, perseverența, importanța cuvântului dat, eficiența și toate valorile care au ridicat această țară trebuie să redevină de bază. Atunci când toți vom aprecia meritocrația cred că lucrurile se vor schimba de la sine. Când mirajul plecării în străinătate nu va mai fi soluția salvatoare, singura soluție cred că vom redeveni o națiune. De altfel asta a fost soluția și în perioada premergătoare construirii statului modern român. Tinerii mergeau la Paris, la Berlin, la Viena să își facă studiile, dar toți se întorceau acasă. Nu mai spun că mulți din ei și-au cheltuit averile pentru binele obștesc ! Și îmi doresc ca lucrurile astea să le spună profesorii de istorie copiilor de azi, pentru că așa vom ști ce trebuie făcut să facem ca atunci.
Și da, ar trebui să cultivăm pasiunea, eficiența și aducerea de valoare comunității și nu acumularea de hârtii, fie ele și diplome de absolvirea a facultății ! Să nu mai pedepsim greșeala în procesul de învățare. Să vorbim despre faptul că îți trebuie cam 10 000 de ore, conform studiile, pentru a atinge excelența într-un domeniu. Că procesul de învățare nu se încheie niciodată. Iar asta duce la creșterea speranței de viață, la creșterea nivelului de trai personal, dar și general. Că învățarea ar trebui să se facă având în minte obiectivul final. Să renunțăm la ideea că facultatea îți asigură o slujbă. Că statul e dator să-ți asigure o slujbă.
Cred că educația trebuie să fie permanentă. Indiferent că este formală sau practică. Și cred că e bine să avem în casa o bibliotecă. Mare !
coltul cu idei 