intelepruldescultAcum câteva zile,cu ocazia unei gărzi, am primit o lecție importantă de la viață. Și nu îți dai seama de faptul că ai primit o lecție decât post factum.

Consultând un pacient mai „ciudat”, adică mai insistent, motivând că trebuie să meargă la serviciu, , cu un aspect ușor ponosit, deși e tânăr, care are o problemă cu urechea. Adică îl doare urechea. Și cum noi, oamenii, suntem tributari prejudecăților, am considerat că iar avem de a face cu un dop de ceară. Așa mai neconvins, îl consult și constat că într-adevăr are o problemă serioasă. O otită medie supurată, adică, îi curge urechea mai pe direct. Îi dau tratament, rețetă adică, și îi spun că trebuie să vină zilnic să schimbăm un pansament. Primul semn de suspiciune mi-l servește când mă întreabă dacă un medicament de pe rețetă îl poate lua de la copilul lui. Îi răspund cât pot eu de calm că trebuie să își ia rețeta pe care i-am dat-o. Și să ne vedem zilnic. Face o față de condamnat la închisoare, ca să nu zic mai rău, și ne despărțim fără să mai zicem nimic, nici eu, nici el.

Evident că a doua zi am așteptat să vină pacientul la schimbat pansamentul, am întrebat asistentele de la cabinetul de consultații dacă nu a apărut „împricinatul”. Nimic. Îmi zic că iar m-a „păcălit” pacientul, că poate trebuia să fiu mai atent. În sfârșit, zilele trec ușor, din când în când mă mai întrebam oare ce s-o fi întâmplat de n-o mai fi venit. Și la un moment dat sunt chemat la consultații că e cineva la un control. Când mă duc dau de pacientul rătăcit. Și îi încep reproșurile : trebuia să vii în fiecare zi, trebuia să aia, trebuia să ailaltă. Surpriza vine când îi cer rețeta să văd ce i-am dat. Scoate cu greutate o hârtie împăturită în multe, plină de ulei, și alte pete, mai scrisese ceva pe ea. Mi-o dă și uitându-mă dezamăgit la hârtie, îl întreb : ai luat ce ți-am scris aici, nu ? El uitându-se inocent la mine am luat niște înlocuitori, și scoate o punguță plină cu pastile. Simt cum instantaneu îmi pierd calmul și încep să îl cert. Se justifică că farmacista i-a zis că sunt aceleași lucru, că el a luat ce i-am dat eu. La un moment dat o las baltă, mă uit în urechea lui și am o surpriză plăcută : urechea lui arată bine, a evoluat bine sub ce Dumnezeu o fi luat pacientul. Mă mai întreabă niște chestii, îi spun ce trebuie să facă și îi spun că dacă mai are vreo problemă, să nu mai lase să treacă încă o săptămână. Pe parcursul cerții mele către el, mi-a zis, printre altele, că este măturător pe stradă. Nu am nicio o problemă cu asta, dar a devenit un pic mai important când o colegă se apropie, după ce a plecat pacientul, și îmi spune că îl știe, că stă pe la o biserică mereu. „A, să ceară una alta, nu ?”, zic eu. „A, nu, îl sprijină biserica, că are mulți copii”. Și în momentul ăla am simțit palma. Palma vieții pe obrazul meu.

Apoi acasă am analizat un pic situația și am regretat că l-am certat. Sigur, ar fi trebuit să își ia rețeta pe care i-am dat-o eu. Dar am realizat că probabil nu avea cu ce să și-o ia. Am realizat apoi că, poate, s-a dus cu ce medicamente avea prin casa la vreo farmacie, sau poate la cineva care se pricepe la medicamente să îi spună ce poate lua de acolo, că poate cei de la biserică i-au dat ei medicamente echivalente. Pe care le-a luat, dovada fiind evoluția bolii. Și atunci m-am rușinat de mine, de orgoliul meu de „profesionist”. Pentru că am neglijat factorul „tehnic”, omul chiar o duce greu cu banii. Însă m-a frapat ceva și m-a făcut să constat, încă odată, că profesorii în viață nu îi găsim totdeauna la catedră, pe un soclu. Că sunt oameni precum acest pacient care știu să lupte, care în ciuda greutăților ce vin peste ei, își păstrează optimismul și dorința de a merge înainte. Vor să găsească o soluție, vor să le fie bine. Nu prea știu exact cum să facă asta, dar găsesc o soluție. Mai sunt copii cu defecte, cum ar fi de exemplu, despicătura velopalatină, „gura de lup”, care pentru că nu le e comfortabil, fac tot ce pot să își scoată sonda nazogastrică, deși sunt înfășați până în gât. Și acestor profesori le mulțumesc, deși tardiv, pentru că m-au ajutat să văd lucrurile importante.

Așadar ce motive mai avem noi, ăștia „normalii” să nu ne atingem obiectivele ? Să nu devenim mai buni ?

Reclame

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s