Privind fix în ochii fricii !

De vreun an și un pic tot experimentez îndoieli. Mă întreb mereu dacă am recunoscut corect boala, dacă aspectul clinic era ca în cărțile pe care le-am citit, dacă am dat tratamentul care era necesar, dacă va merge bine…. Probabil că asta o pot înțelege cei care au trecut prin așa ceva, prin rezidențiat. Ești tu și pacientul, și conștiința ta care te chestionează continuu : ai făcut bine ? Puteai face mai bine ? Și poate că pare stupid, dar chestia asta te trezește noaptea cu spaime. Da. Spaima ! Este acel demon care te macină, care îți macină gândurile și ți le amestecă, îți înfinge cuțitul îndoielii adânc în minte, îți arde stomacul cu focul întrebărilor ce rămân uneori fără răspuns și îți alungă somnul…

Cred că se întâmplă ori de câte ori învățăm ceva, de câte ori o altă ființă umană depinde de decizia ta. Și știi că vrei să îi faci bine, dar te îndoiești de tine. Se întâmplă ori de câte ori trebuie să înveți ceva nou. Când începi să exersezi ceva nou, când TREBUIE să faci ceva nou. Ce n-ai mai făcut niciodată, și asta îți taie și răsuflarea și picioarele. Gândiți-vă când a trebuit să vă urcați prima data la volan, când v-ați urcat prima dată pe bicicletă. Când trebuie să învățăm o abilitatea nouă. Iar dacă mai adăugăm că abilitatea nouă vizează o altă ființă umană, devine din ce în ce mai trepidantă. Și cred că senzațiile cele mai tari le au medicii rezidenți, deși știu că toți și-ar dori să nu treacă niciodată prin acele „senzații tari”.

Și atunci ce-i de făcut ?

Toată lumea care a trecut prin asta, spune că soluția este să te pregătești. Să citești cam tot ce poți pe subiect. Apoi să te pregătești literalmente. Să exersezi manevrele ori de câte ori poți. De acord ! Dar despre frică unde citești ? Cred că nu trebuie neglijată nici pregătirea psihică. Poate e cea mai importantă, dar pentru începători este încă un pietroi legat de mâini. Da. Trebuie să privești fix în ochi frica ! E greu și simți cum îți crește pulsul, cum îți e greu să îți stăpânești tremuratul mâinilor. Dar trebuie să continui să o privești în ochi. Devine dureros la un moment dat, dar trebuie să continui ! Pare o prostie ? E patetic ?

Poate. Însă de cele mai multe ori a funcționat. Și dacă nu mă credeți pe mine, vă recomand să îl ascultați pe Tony Robbins.

Dincolo de asta, vă recomand ”Trezește uriașul din tine” unde Tony vă dă detalii concrete cum să identificați sentimentele care vă copleșesc, cum să le gestionați și cum să le înlocuiți cu alte sentimente pozitive care să vă permită să faceți ce v-ați propus. Cartea cred că a fost tradusă și în românește de curând, așa că va fi și mai ușor decât pentru cei care au citit-o în original.

Și poate așa putem să continuăm să mergem mai departe, pe drumul pe care l-am ales, nu pentru că nu ne mai este frică, cum spunea Zig Ziglar, ci împotriva ei sau alături de ea. 

Da, TREBUIE să privim frica fix în ochi ! De ce ? Pentru că atunci va deveni din ce în ce mai mică, și vom putea merge alături de ea oriunde hotărâm să mergem.