„Nu ai voie să iei șpagă ?”

Nici nu știu cum să scriu aceste gânduri. Dacă să fiu amuzat, trist sau revoltat. Fiind de gardă într-un spital universitar al acestei țări sunt chemat să consult în triaj o doamnă în vârstă, care pare chiar să aibă probleme de sănătate la prima vedere. Doamna respectivă este însoțită de un domn, mai tânăr care se recomandă ca fiind fiul. Doamna e de vârsta bunicii mele.

Începem anamneza, o întreb ce o supără, de când, cum etc. Constat că problema nu ține de specialitatea noastră, că are nevoie și de alte câteva consulturi. Între timp mai apare o urgență care trebuie consultată imediat. O las pe bunică un pic, oricum nu prezintă niciun risc acum, și mă ocup de noul caz intrat în triaj. Rezolvăm în primă fază cel de al doilea caz și mă întorc la bunica care încearcă să îmi strecoare niște bani în buzunar. Mă feresc cu grație și îi spun să stea liniștită. E spital de stat. Ea insistă. Continui să fac mișcări largi pentru a evita mâna bunicii care caută cu perseverență să îmi bage banii în buzunar. Îi spun ce are de făcut din punct de vedere medical, că o va vedea și șefa gărzii. Bunica se supără. Îi spun că am și eu o bunică de vârsta ei. Argumentul nu pare să își atingă ținta. Și vine întrebarea care mi-a rămas și acum în minte : „Nu ai voie să iei șpagă ?”. Mă uit la ea crezând că mă ironizează. Nici gând. Femeia vorbește serios, un pic cu compătimire.

E acel fel de întrebare la care nu contează cum răspunzi oricum ieși prost. Îi spun că este spital de stat, că consultațiile sunt gratuite. Sigur, noile legi spun clar că răspunsul la întrebare trebuie să fie da, nu am voie. Dar dincolo de asta, încep să mă între care parte din modul în care am întrebat-o, cum am consultat-o a generat aceste gând al ei. Și încep să mă autoanalizez în gând cum arăt, dacă arăt neîngrijit, dacă arăt necăjit. Nu cred. Întrebarea stăruie în mintea mea. Oare asta e cutuma ? Că toți doctorii, mai ales cei tineri, sunt șpăgari ? Știu o groază de colegi care nu fac asta, chiar dintre cei tineri, că sunt unii medici care chiar le dau unora dintre pacienți bani să meargă acasă. Știu că mulți colegi, ca și mine și-au ales profesia din pasiune, din dorința de a face mult bine semenilor lor. Atunci de unde această opinie ?

Mă duc să îi prezint cazul medicului primar care este șeful gărzii. Vine și el să vadă cazul și sădea recomandările, scriem documentele medicale. Pacienta și fiul ei merg către următoarele consultații, iar eu rămân uitându-mă la cum se închide ușa că după un act al unei piese în care joc, dar pe care nu am scris-o eu, și mă întreb dacă am un rol ridicol, dacă nu cumva ceea ce credeam eu despre această țară nu e decât o iluzie. Că anumite lucruri se vor schimba vreodată. Bunica nu are nicio vină. Ea nu face decât să urmeze o cutumă culturală care a fost ajutată să se împământenească aici. Este un lucru care se petrece peste tot în lume,plățile informale există oriunde în lume. Îmi reprim aceste gânduri. Nu vreau să fiu Don Quijote. Îmi strâng de pe jos demnitatea, cam șifonată azi și merg mai departe spre următoarea consultație în țara mea, membră UE și de unde nu vreau să plec.