cruceasitricolorulȘi pentru că m-am tot întrebat în ultimele zile ce să fac, dacă să-mi pun gândurile aici, dând scroll down pe Facebook găsesc acest post :

Ionut Alexandru Ene

22 ianuarie la 07:52

Stăteam îngropaţi în temniţă la Aiud, unii de câţiva ani, alţii de zece, iar o parte, cei mai bătuţi de soartă, atinseseră chiar douăzeci de ani. Dacă au fost perioade mai puţin grele când ne mai puteam vedea în timpul programului de dimineaţă sau de seară, la plimbarea de 20 de minute, o dată de două ori pe săptmână, era o mare bucurie. (…)

De părintele Iustin am auzit încă de la începutul “periplului” meu prin închisori, mă întâlneam cu oameni care mă întrebau de mănăstirea Durău, unde slujise, de munţii Neamţului care sunt împânziţi de biserici şi mănăstiri, de chilii cu pustnici, de peşteri. Şi eu eram mândru de locurile de unde veneam (…)

Dar l-am întâlnit pe părintele Iustin la Aiud, unde ne aflam împreună ca „voluntari în slujba neamului”. Părintele, încă de pe atunci, se bucura de o aureolă, de un halou în jurul fiinţei dânsului. Era cunoscut de multă lume ca „preot cu har”.

Mi-e dificil să aleg întâmplări individualizate, din multele amintiri pe care le am din acea vreme, pentru că trăiam ca fiinţele încolţite de pericole, de foame, de frig şi prima raţiune era supravieţuirea.

Dar vreau să reţin un fapt deosebit din viaţa Părintelui în închisoarea de la Aiud. Într-o iarnă deosebit de riguroasă, anul nu mi-l mai amintesc, părintele rămăsese aproape dezbrăcat. Dacă în privinţa hainelor mai mergea cum mai mergea problema cea mai gravă era a bocancilor. Administraţia închisorii nu ne mai asigura nimic, nu erau fonduri. De asta, în loc de încălţări părintele a primit o carte poştală de la administraţia închisorii, să scrie acasă, să-i trimită bocanci. În câteva săptămâni bocancii au ajuns, erau noi, nouţi, numai buni să înfrunte iarna. În celula părintelui însă fusese adus, în acele zile, un deţinut nou care târa după dânsul nişte bocanci care aveau numai feţele, tălpile lipseau, aşa că bietul băiat avea picioarele numai răni şi la fiecare pas scotea câte un geamăt. Fără să ezite părintele şi-a scos bocancii săi şi i-a dat tânărului, spunându-i: „Iată, măi frate, ţine această încălţăminte şi bucură-te de ea, că mie nu-mi mai trebuieşte, eu sunt mai vechi aici şi mă descurc…!”. În celulă s-a făcut linişte adâncă, în timp ce cei doi se îmbrăţişau vărsând lacrămi fierbinţi: „Frate, frate…!”.

Numai cu asemenea gesturi ne-am întărit şi am reuşit să ne salvăm, omenia şi caracterul au reuşit să încălzească şi să înnobileze chiar şi acel loc în care ne-au împins istoria şi trădările din sânul neamului românesc.

(Grigore Caraza, Aiud însângerat, Editura Conta, p. 366-368)

 

Și am zâmbit. Căci doar trebuie să ascultăm vorbele și șoaptele străbunilor… Tocmai terminasem, după vreo 3 luni, de citit „Jurnalul Fericirii” și „Puterea inimii”. Și mă tot întrebam dacă e vreo legătură între acești oameni: părintele Iustin Pârvu, părintele Nicolae Steinhard și sfântul Luca al Crimeii. Și, cu siguranță că și tu, poate, știi că sunt fețe bisericești care au făcut temință pentru simplu motiv că și-au mărturisit credința. Toți au fost închiși în temințele comuniste, ca agenți reacționari, spre reeducare, a se citi exterminare. Însă bunul Dumnezeu ia ținut în viață pentru noi. Pentru ca noi să avem mărtusirile lor pentru credință, iar cei doi români și spre a mărturisi dragostea pentru neam și națiune. Despre părintele Iustin cei din zona Moldovei știu foarte bine că a construit un centru de românism și ortodoxie la Petru Vodă, la fel cum a făcut părintele Arsenie Boca, un alt mărturisitor fierbinte, la Prislop. Și nu doar de românism, ci de ortodoxie unde mulți dintre cei împovărați își aflau liniștea și răspunsurile doar privindu-l pe părinte. Pe mine mă obsedează, de câte ori mă gândesc la el și la Petru Vodă, zgomotul drapelului în vânt, fîlfîtul steagului românesc de acolo, parcă amintindu-ne și chemându-ne mereu acolo….Și dacă ar fi să pun în context, părintele spunea mereu, ne spunea mereu, unitate ! Unitate !

Despre părintele Steinhard nu pot spune decât că m-a impresionat faptul că s-a botezat în pușcăriile comuniste la legea ortodoxă, el fiind evreu și având posibilitatea de a fugi din țara atunci când au venit sovieticii. Însă nu a făcut-o, ba mai mult, a rămas în România asta de că…, cum ar spune unii contemporani de-ai noștri. Și a făcut pușcărie. Ani grei, doar pentru că era de altă opinie politică cu sovieticii. Iar cei doi nu fac decât să ne spună, blând și cu dragoste de mamă, cum zicea cineva, să ne iubim țara. Și o fac prin puterea exemplului. Și ce exemplu ! Deplin și fără echivoc ! Cu jertfă, cu jertfă de sine, ce poate fi mai creștinesc ! Și nu pot să nu mă gândesc că noi suntem preocupați de câte like-uri mai strângem azi, câți bani mai îmi sunt necesari pentru aia și cealaltă și către ce țară să mă mai îndrept spre a-i câștiga.

Despre sf. Luca al Crimeei nu poți decât să te minunezi căci este arhiereul care și opera, el fiind chirurg la bază. Este exemplul cel mai grăitor că medicina și credința sunt surori sau poate că medicina este fiica religiei sau mai bine zis a bisericii. Despre asta mai mai vorbit, dar nu pot să nu mă gândesc cât de deplin ne arată Dumnezeu cum poți face mult bine. Sfântul a făcut și el pușcărie pentru credința lui. Opera doar cu icoana Maicii Domnului în sală. Și nu a renunțat niciodată la asta, deși presiunea bolșevicilor a fost constată și imensă, cum bine știm și noi. El a continuat să opereze, să vindece și să își împlinească harul de vinecător. Și nu pot să nu spun că avem o asemănare și în zilele noastre cu această situație…Dar a continuat să și slujească în biserică. În cele mai modeste biserici, conform învățăturilor creștine.

Și m-a impresionat pilda acestor oameni care prin universul corecționar, ca să citez pe cineva, au ajuns la acea înțelegere a spiritului creștin ortodox, de a te dărui și astfel a dobândi. Când, vrei nu vrei, trebuie să renunți la tine, și atunci începi să privești cerurile. Și începi să te apropii de dragostea și măreția simplă a lui Dumnezeu. Să vezi, prin însăși viața ta, că viața creștinului aici trebuie să fie după pilda lui Hristos : dăruire și sacrificiu. Aceasta este calea ! Și următoarea întrebare ce mi-a venit în minte a fost : putem noi oare ? În această lume a consumismului, când suntem bombardați mereu cu mesajul cumpără ! Cumpără ! Putem ?

Și apoi m-am gândit că avem tot ce ne trebuie pentru a sta drepți, precum ei, în fața europenilor, rușilor și mai știu eu ce nații s-ar vrea stăpâni aici. Acești oameni ne-au arătat că avem motive. Ei au luptat precum partizanii în munți. Și noi ar trebui să continuăm ce au continuat și ei. Adică să știm că „am luat cu împrumut țara doar pentru a o da copiilor noștri”. Și poate că sunt patetic cnd scriu toate astea, dar cred că asta trebuie să facem noi astăzi.

Să fim nepoții bunicilor și străbunicilor noștri și să devenim linia ce îi va uni cu copii noștri. Doar atât ! E greu oare ?

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s