Își făcea curaj, că va fi o gardă simplă, că nu vor fi chestii superdificile, cum vin de obicei la un spital universitar. Nu a dormit prea bine astă-noapte și e și un pic deprimat pentru că nu a reușit ieri să citească tot ce-și propusese și perspectiva examenului final care se apropie și la care nu vrea cu niciun chip să se facă de râs îi dădea câțiva fiori reci.
Consultațiile au început, cazuri și mai simple, și complexe, din punctul de vedere al gravității bolilor cu care pacientul se prezintă, dar și pentru pacient, pentru că managementul cazului nu este totdeauna comod pentru pacient și aparținători…Oncologia încă este în top ca număr de cazuri, din păcate pentru pacienți. Se tot gândea de ce nu se implementează niște programe de screening la populațiile cu risc…Că ministerul se laudă că face, că drege…I-ar scuti pe unii de niște chinuri serioase…Dar nu se mai miră, și încearcă să-și gestioneze sentimentele astea negative, să nu-l influențeze, să nu se mai gândească că nu există nicio metoda extra sala de operații obișnuite prin care rezidentul să se instruiască practic. Există totuși realitatea augmentată care ar putea fi folosită, se gândea de destule ori, care ar putea fi o modalitate de antrenament pentru rezidenți , înafara sălii de operații….
Și brusc, e trezit din gândurile lui, de telefonul gărzii care îi suna în buzunar. Se opri din consultația pacientului pe care îl vedea ca să răspundă. I se cerea avizul pentru transferul unui pacient care, se pare, că era în insuficiență respiratorie. Lăsă totul și se duse la șeful gărzii pentru prezentarea cazului. S-a dat acordul și se gândea ce ar putea fi cu acest pacient. Probabil că va fi nevoie de traheotomie…Termina de consultat pacientul pe care îl lăsase în așteptare și nu apucă să termine de scris rețeta că ușa cabinetului de consultații se deschide larg, apare o tagă pe care era un bărbat în vârstă, cum bănuia, în insuficiență respiratorie acută, care avea stridor, făcea tiraj, și pe lângă el familia impacientată. Lăsă totul, anunță la sală că vor avea probabil o traheotomie în urgență, anunță pe șeful gărzii, termină de scris rețeta pentru pacientul pe care îl vedea.
Cazul e complicat, va fi o traheotomie grea. Analizele nu unt recente, pacientul respiră din ce în ce mai greu cu tot oxigenul care i se administrează…Au intrat în sală, el și doi medici primari, traheotomia merge destul de dificil. Se disecă greu țesuturile, pacientul mai fusese operat și se fibrozase tot pe acolo pe unde trebuiau să intre… Se întreba ce ar face el dacă îi vine un astfel de caz la vreun spital orășenesc…Că altă perspectivă nu are. Cel puțin acum. Își alungă acest gând. Îl demobiliza când se gândea la asta și devenea ușor absent. Așa că se concentra la ce avea de făcut acolo, să-i ajute pe cei doi medici cu care era în sală. În final, totul a fost bine pentru pacient. I s-a redat fluxul respirator, și de epuizare pacientul a adormit.
S-a întors la consultații, unde lumea s-a adunat. Unii ușor nervoși pentru că așteaptă de mult. Alte rinosinuzite care evoluează de săptămâni de zile și care s-au cronicizat, alte dopuri de ceară, alte otite externe, mai ales că a venit vara. Și se tot întreba cât o să mai dureze această situație. La un spital de urgență, universitar, la care cheltuielile operaționale sunt cele mai mari din sistem, de ce aici ajung cazuri pe care le-ar putea rezolva, dacă nu un medic de familie mai pregătit, măcar un medic specialist dintr-o policlinică. Și toți pacienții ăștia ajung aici și creează tensiune suplimentare, unele fără sens, și toată lumea devine agitată și nervoasă. Se mai gândea că iar va vedea pacienți care sunt dirijați un pic eronat. Pacienți cu tensiunea 200 și care au sângerat pe nas la un moment dat ajung întâi la el, la ORL, și își dorea să nu mai fie nevoie să resusciteze vreun stop cardiorespirator, acolo în triaj…
Nu își termină gândurile astea că este anunțat că o pacientă face scandal fiind nemulțumită că nu este internată, că a venit de la nu știu câte zeci de kilometri pentru că suferă de mult. Oftează cu năduf, își zice că va fi calm, și o întreabă pe pacientă care-i problema. Urmează același scenariu că nu mai poate, că moare, că ea plătește și că vrea să i se respecte drepturile… Îi vine să o dea afară pe ușa pentru că nu are nimic altceva decât o acutizare a unei rinosinuzite vechi de ani de zile, pentru care nu a făcut nimic din ce i s-a recomandat, nu a fost la medicul de familie de ani de zile, dar vrea să fie internată….Se controlează, că și așa i-au zis colegii de echipă că e cam agresiv, că sperie pacienții…Așa că încearcă să-și controleze emoțiile negative…Din nou. Nu ți se spune în facultate despre asta. Despre cum să faci față abuzului emoțional, cum să gestionezi acești pacienți care sunt ca niște vampiri energetici, care nu fac nimic pentru sănătatea lor, care îi terorizează pe toți cei din jurul lor, familia lor, medici, asistente, căci refuză tratamentele pe care ei nu le consideră necesare, care cer tot felul de investigații, care mai de care mai costisitoare…S-a săturat de pacienții ăștia…Și toată lumea fuge de ei, le face hatârul numai să nu ai aibă scandal. Cred că unii dintre pacienți o fac înadins, să-i streseze pe doctori.
Brusc se dă ușa de perete și intră ambulanțierii cu un pacient cu mâinile la nas, destul de agitați. Oftează în sinea lui, alt epistaxis….O lasă pe pacienta asta revoluționară și se duce să-și pună mănuși. Pacienta dă să zică ceva, dar se oprește când vede sângele de pe prosopul pe care îl ține îndesat în nas. Îl apucă „entuziasmul” când vede prosopul ăla care cine știe cât de curat era…Epistaxisul este activ, pacientul destul de speriat. Dar se va rezolva. Face tamponamentul nazal, cam dificil, dar se termină cu bine. Era mulțumit că totuși se făcuse liniște în triaj. Nu mai cerea nimeni nimic, nu mai erau nemulțumiri, toată lumea devenise brusc atentă și, probabil, ușor speriată. Nu știe de ce, dar oamenii când văd sânge mai mult încep să se gândească la moarte, probabil, mai intens decât când nu-l văd. Îi veneau tot felul de gânduri „jucăușe” cum să facă liniște în triaj când va avea nevoie, și se bucura că avea masca să nu-i vadă nimeni zâmbetul ghiduș….
Se întorsese la pacienta revendicativă când a intrat șeful gărzii în triaj și a cerut un update. Și el cu o strângere de inimă, dă avizul de internare pentru pacienta revendicativă, nah trebuie să facem indicatorii că altfel nu primim banii de la casă…Simțea cu i se urcă revolta în gât. N-are criterii de internare ! Dar se opri și se bucura că are amici rezidenți pe psihiatrie…Dacă mai gestionează mult așa emoțiile negative sigur va trebui să apeleze la ei…
Și încerca să-și amintească de ce a făcut medicina, de ce încă mai e în România…. Că a făcut medicină că îi place, în ciudat sfaturilor părintești de a se face ofițer. Încerca să își amintească de ce nu a plecat, că are toate motivele să rămână în România, deși mulți dintre colegii lui nu vor avea un post la terminarea specialității…Își alungă gândurile astea, și își planifică o ieșire la munte, după-amiază zile când va ieși din gardă, vrea să uite de acest sistem în care se simte des prizonier. Prizonierul conștiinței proprii și a unor autorități impasibile…
coltul cu idei 