Sărbătorile de iarnă tocmai se încheie și ne ducem și noi la treburile noastre. Dar am avut o experiență care m-a făcut să reflectez. Fiind într-o stațiune, odată regală, a Moldovei, am fost colindat fără voia mea de o capră țigănească. Waw cum sună ! :). În fine când am ajuns în dreptul țiganului trezorier, acesta mi-a băgat aproape în ochi o cutie în care se aștepta să pun niște bani. Și m-am uitat țintă în ochii lui. N-a avut nicio ezitare, poate a mai băgat 2 cuvinte în plus, să fie mai convingător, poate alea erau deja în scriptul lui. M-am uitat la capre cum erau făcute. Capul era să zicem standard, fără prea multe zorzoane, că de, alea trebuie puse, și e multă migăleală. Drept fuste aveau niște țoale banale, probabil luate de pe jos de prin casa. Să-mi fie iertat, dar nu am putut să nu văd toate astea atunci când m-am uitat la ei. Știu că învățătura creștină ne spune că trebuie să faci milostenie chiar dacă realizezi că cei care cer o fac cu o agendă ascunsă. Dar nu pot să spun altceva.
Dar am stat și m-a gândit : până și capra au ajuns țiganii să ne-o fure ? Ei erau ursari, de altfel un tip de țigani pe vremuri, pentru că prin târgurile și orășelele țării ăsteia amărâte umblau țiganii cu câte un urs în lanț, care te călca să-ți treacă șalele sau dădea reprezentații pe la bâlciuri. Clar așa ceva nu are cum să fie autentic !
Și tot în orașul acela am avut ocazia să văd mai târziu lucruri autentice, care păreau mult mai aproape de ceea ce fuseseră odată, în satele de pe unde fuseseră culese de cei care le prezentau. Aici aveți câteva imaginii cu niște cai adevărați.
După cum poți vedea, sunt cai de rasă, bine îngrijiți, bine hrăniți. Dincolo de faptul că un exemplar poate să coste și 7 000 de lei, au nevoie să fie hrăniți, chiar și la ora 5 dimineața, au nevoie să li se facă curat în grajd, au nevoie să fie plimbați iarna. Nu cred că un țigan se bagă la așa ceva. Poate doar să-i fure….Și dacă o să vă uitați la călăreți, toate cămășile sunt cusute de mână, ceea ce înseamnă că o femeie pricepută poate să stea și o săptămână să coase o astfel de cămașă. Și poate sunt obiceiuri străvechi, poate transmise de la geambașii lui Ștefan. Caii de care pomenește și Sadoveanu în „Frații Jderi” erau crescuți la Timișești, pe moșia Jderilor.
Apoi am avut surpriza să văd capre din comuna mamei mele, Miroslăvești. Capre pe care le țin minte din copilărie pentru că stârneau doar respect în comună, dar cele de aici nu au „fustele” pe care eu le știu și care contribuiau la faima de atunci. Cele pe care mi le amintesc eu erau broderii, așa cum sunt pe cămășile populare, dar pe o suprafață mult mai mare, care trebuiau păstrate, conservate. Oricum, caprele, călușeii sunt tradiții specifice regiunii de pe malul Moldovei, locuri pe unde a trecut și Sadoveanu și care l-au inspirat în scrierile lui.
Un alt moment ce merită pomenit, este momentul urșilor de la Comănești. Costume la care s-a muncit, blănuri de calitate și multe, frumos întreținute, o coregrafie care te face să te înfiori și care poate te duce cu gându la columna lui Traian pe care sunt poate și dacii care au generat un astfel de obicei. O speculație de a mea.
Ce m-a burat foarte mult a fost faptul că sunt copii de vârste diferite. Asta înseamnă teoretic că avem șanse ca tradițiile acestea, autentice să fie ținute în viață. Pentru că dincolo de faptul că sunt un motiv de a face turism, reprezintă o parte din noi, din rădăcina noastră, oriunde am fi. Și dacă vreunul dintre noi ar avea o criză de identitate, ar putea să vină și la Vatra Dornei sau în orice alt oraș al României, mai ales iarna, să vadă tradițiile noastre, încă vii. Ale noastre ale românilor și nu altele de împrumut sau de substituție !
coltul cu idei 