Churchill este un personaj legendar, mai ales pentru britanici. Este omul care l-a învins, mental cel puțin, pe Hitler. Nu este genul de erou clasic. Serios, cu un aer de distincție aristocratică, ba chiar uneori ai impresia unui meșteșugar bonom când îi privești fotografia. Cel puțin mie asta îmi inspiră câteodată. Dar ce înșelătoare sunt aparențele uneori…
Ultimul său discurs a fost în fața unor studenți. Bătrânul Churchil a întârziat la acest discurs. Și pentru a recupera din timp a mers pe scenă fără să se mai dezbrace de palton. Imaginați-vă un amfiteatru plin la refuz, cu un bătrânel în palton, transpirat, obosit poate și de viață și de război, dar cu o privire vie cu care se uita prin sală. Cu un spirit poate la fel de bătăios cu care au reușit să treacă acea perioadă când erau gata gata să cedeze mental.
„Never give up !”, a fost prima propoziție. „Nu ceda niciodată !”. Privirea lui sublinia fără echivoc ceea ce spusese. Și poate unii înțelegeau acum, privindu-l, de ce l-a învins pe Hitler. Tăcerea cuprinsese sala, iar studenții abia mai respirau de emoție.
„Never give up !” mai spune odată bătrânul comandat de oști. Și mulți poate își imaginează cum i-a condus pe piloții care au învins Luftwafe, cu spiritul și ordinele tăioase, dar pline de încurajare.
„Never give up!” mai spune a treia oară acest om care a pierdut alegerile, deși câștigase războiul ! Vă imaginați ??!! Și când a fost întrebat despre acest lucru a răspuns zâmbind „Am luptat cu toată ființa mea pentru ca tu să nu fii de acord cu mine.” Waw. Acest citat aproximativ după Churchill este de fapt esența democrației. În Agora grecească puteai să nu fii de acord cu interlocutorul. Asta nu însemna că erai un paria. Și poate acest lucru, diversitate este, dincolo de esența democrației, poate și a creștinismului alături de iubire. Sau poate ca și parte a iubirii. Ca să poți să faci asta, însă, îți trebuie tărie de caracter. Să poți să admiți în forul tău interior că ai greșit. Că celălalt a fost mai bun și să o spui tare.
Politicieni ca Churchill au mai fost și sper din tot sufletul că o să ai fie. Dacă ne gândim la oamenii care au făcut România mare putem găsi numeroase exemple. Imaginați-vă situația lui 1916. Toată administrația țării masată doar în Moldova. Ferdinand și guvernul refugiați la Iași. Situați frontului grea. Nu știu câți dintre noi știm că soldații români nu aveau toți puști de același fel. Acestea le-au primit din donații de la armata franceză. Erau prost echipați, uneori prost hrăniți, și cu toate astea au ținut piept unei armate mult mai bine antrenate și echipate. Ba mai mult au spart frontul și ne-am recăpătat țara. Ce i-a mânat în luptă ?
Aș putea să vorbesc despre „bandiții” din munți care au dat insomnii și au mâncat ficații comuniștilor. Să trăiești cu anii în pădurile din munți, ca în legendele străvechi, când românul a redevenit fratele codrului.
În aceste zile s-a stins și ultimul rege al României despre care toată lumea vorbește acum. Un om cu destin tragic, care a fost silit să abdice în favoarea tatălui, care a fost rege când țara lui era în război, care a întors armele împotriva aliaților de sânge și care, în cele din urmă a fost silit să abdice din nou și să plece în exil. Cu toate astea a continuat să iubească țara și pe români.
Oare acești oameni se mai fabrică ? Pe ei ce îi motiva ? Ce-i făcea să se ridice o dată în plus după ce cădeau ? Noi putem să facem la fel ? Și nu pun întrebarea doar legat de subiectul patriotismului, ci și pentru viața personală a fiecăruia dintre noi. Pentru că totul ține de cum te vezi ieșind din situația aia grea. Să vezi luminița de la capătul tunelului chiar și atunci când în jurul tău e o beznă grea, cred că este forța care îi face pe acești oameni, și de ce nu și pe noi, să mergem mai departe, indiferent ce înseamnă acest departe.
coltul cu idei 