„Lumina intră în suflet prin rană”

Hrisostom Filipescu

Adversitatea este, de cele mai multe ori, evitată de către noi. Ne spunem că nu trebuie să ni se întâmple lucruri „rele”, că trebuie să avem grijă ca să ne fie bine. La un moment dat mi s-au părut niște truisme, că noi oamenii asta căutăm, creierul nostru este învățat să caute confort. Asta spun cel puțin studiile făcute de psihologi. Gândiți-vă cum fiecare din noi căutăm să nu eșuăm, să nu ne facem de râs, să nu ne vorbească lumea de rău. Și câte alte temeri mai avem…

Dar întrebarea este : este utilă adversitatea ?

Se pare că da. Că să citez pe cineva „lumina intră în suflet prin rană”. Cred că este un lucru foarte adevărat, deși controversat la prima vedere, este exact modul prin care creștem. Abraham Maslow vorbește în „Motivație și personalitate” de eu-l actualizat, adică tocmai de aceste experiențe, nu totdeauna pozitive, care ne fac mai buni, mai înțelepți. Bisericile, de diverse confesiuni, vorbesc, de asemenea, de îmbrățișarea schimbării, a situațiilor pe care noi le definim de obicei ca fiind rele. Și dacă stau să mă gândesc la experiența personală, cele mai bune decizii pentru mine le-am luat exact în aceste situații. Când totul părea că se duce de râpă, când mă vedeam jos de tot, trântit la pământ. Poate așa și eram. Îmi venea să fug cât mă țin picioarele. Însă am stat acolo, câteodată pentru că nu am avut de ales, altă dată pentru că așa am ales eu. Iar lucrul ăsta te scoate din zona de confort. Te face să te gândești : asta vreau sau pot mai mult sau pot altceva ? Și atunci creștem ! Învățăm din nou datorită neuro-plasticității care face noi circuite în creier, care determină mobilizarea tuturor resurselor, lucruri noi, soluții noi. Și unii sunt de părere că asta ar fi parte din secretul longevității : să învățam mereu. Și la un moment dat frica se micșorează, începi să vezi dincolo de ea, „să dansezi cu ea” vorba unui cântec contemporan.

Faptul că învățăm mai mult și despre mai multe ne oferă posibilitatea de a înțelege oamenii și viața mai bine, pentru că noi înșine am trecut prin mai multe experiențe, iar „știința nu e decât un zvon până când ajunge în mușchi” cum spun aborigenii din Australia și atunci putem, din ce am trăit, să înțelegem, să ajutăm, să contribuim mai mult la evoluția comunității. Și când comunitatea evoluează, cu toții evoluăm. Avem mecanisme extrinseci de control. Ne dăm unii altora feed back mai des și mai bine. De aceea este important să ne gândim bine ce îi spunem vecinului când ne cere un sfat, dacă înjurăm în trafic, dacă bârfim sau nu.

Deci să căutăm adversitatea ! Să nu fugim de ea pentru că ne este cel mai bun prieten cu o condiție : să învățăm din orice experiență pe care noi o considerăm negativă. Să îmbrățișăm schimbarea ! Pentru că rostul vieții, cred, este să devenim mai buni, mai înțelepți, să ne apropiem cât putem de mult de „chipul și asemănarea” creatorului.

Greșesc ?