Alegerea și pregătirea într-o profesie este extrem de importantă pentru că este ceea ce vei face toată viața ta, sau așa ar trebui să fie…Și de cum te pregătești depinde nivelul succesului tău, și nivelul fericirii tale. Asta fac și eu acum, mă pregătesc pentru profesia pe care am vrut din totdeauna să o practic, medicina. E o treaba destul de complicată în România, grea și frumoasă, provocatoare dar și epuizantă, câteodată te face să ai îndoieli. Și asta nu de ieri de azi…
Nu mă plâng pentru că mi-am asumat acest lucru nu demult, știind în ce mă bag. Însă de curând am aflat că unul din colegii mei de rezidențiat va pleca în străinătate. Nimic nou. Este unul din miile ce pleacă în fiecare zi, mulți dintre ei pentru totdeauna. Da, însă pleacă unii dintre cei buni din profesioniștii din orice domeniu. Și este dreptul fiecăruia să o facă, să își pună în valoare talentul, abilitățile oferind astfel familiilor lor securitatea și împlinirea pe care o merită. Poate pentru o perioadă limitată, poate definitiv. Din experiența colegilor de facultate, din grupa mea de medicină, jumătate din ei sunt în străinătate, și nu cred că se vor întoarce în România decât în vacanțe. Cel puțin așa fac acum. Și este dreptul fiecăruia să se împlinească profesional, să aibă satisfacția lucrului bine făcut.
Este de înțeles pentru că te gândești la asaltul pe care îl dau pacienții sistemului terțiar direct, sărind multe trepte normale ale sistemului sanitar, medic de familie, medic specialist de policlinică. Iar în această situație se întâmplă ceva firesc, suprasolicitare și implozie în cele din urmă. De exemplu în ultima gardă a picat sistemul de vizualizare a radiografiilor efectuate în UPU. Dificil să îți faci consultațiile așa, mai ales că ai nevoie de radiografie în cazul traumatismelor pentru a înlătura existența unei fracturi în cazul acelor pacienți. Și dacă nu o poți vizualiza….Secții de arși înghesuite în niște cămăruțe subdimensionate, deși există o întreagă aripă de spital renovată pentru chirurgia plastică, dar care nu are dotările medicale…Și vorbim de pacienți care au nevoie de o asistență aparte, laborioasă, cu personal îndestulător și acestea nu sunt în totalitate disponibile. E greu, dar cei de acolo își fac treaba eroic.
Și atunci cum să nu îți dorești să pleci undeva unde ai tehnologia timpurilor noastre nu cele de la nivelul anilor 85 ? Să nu trebuiască să te gândești când dai niște indicații terapeutice că nu ai materialele necesare, că nu ai echipa medicală completă..Mai ales că presiunea pacienților prost informați de media, presiunea acesteia în goana după subiecte ușoare care să facă rating, este din ce în ce mai mare. Gândiți-vă că veți ajunge în situația în care să nu puteți să comunicați cu medicul în românește, sau dacă o veți face, va fi precară pentru că vor veni medici din est, estul îndepărtat care fie nu știu românește, fie o știu precar. Deja se întâmplă, chiar pe ambulanță, în județele Moldovei. Textul că plătesc asigurări de sănătate este insuficient. Cereți să vedeți costurile unei internări. Să vi se spună costurile medicamentelor administrate. Costurile unei intervenții chirurgicale. Cât credeți că acoperă o asigurare medicală ?
Dar nu cred că este doar problema subfinanțării. De cele mai multe ori pacienții pot să compenseze prin atitudinea lor lipsurile sistemului. Dacă pacientul apreciază eforturile medicului și vine alături de el, dacă schimbă canalul când se promovează știri negative, mai ales cu medici, dacă ar încerca să se informeze singur, poate că și medicii ar fi mai răbdători, mai dispuși să stea și mai mult peste program. Ori atitudinea de zi cu zi este exact pe dos.
Și întrebarea mea este ce ești dispus să faci pentru sistemul tău de asistență medicală ? Sau ești dispus să faci ceva ca să fie mai bine ?
coltul cu idei 
Toți cei care lucrăm sau am lucrat în „sistem” suntem eroi… nu vrem nimic în schimb.. poate doar un pic de „decență în vorbire” din partea pacienților… satisfacțiile sunt… trăim doar din ele…
P.S. Dacă lumina se va stinge, eu o voi reaprinde pentru că România are nevoie de oameni ca noi.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Nu e vorba de eroi. Ci de atmosfera de lucru, de tensiunea inutila indusa și care, pana la urma se restfrânge negativ și asupra pacientului.
ApreciazăApreciat de 3 persoane
Acea tensiune are cauze… văzute, eliminate … dăunează ideii de colectiv… e mult de spus…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Am ramas. Am ALES sa raman, stiind ce ma asteapta, simt de ani de zile ce se intampla in media apropo de medici, inteleg dezinformarea pacientului, o simt zilnic pe pielea mea… de ce am ramas? Ca sa nu se stinga lumina in casa alor mei, cu gandul acela in inima mea ca daca plec eu cu sot&copii, socrii si bunicii nu vor veni cu noi. Cine sa ii mangaie si ajute pe ei? Si pe toti ai celor care au ales sa plece… si carora nu de putine ori nu le mai ramane niciun suflet drag care sa le dea macar o gura de apa la urma, acasa, in odaita unde au trait o viata, si vin sa moara prin spitale, ca vai de ei, intre straini ca mine. Tanjesc dupa normalitate, nu dupa tehnologii. Drama societatii romanesti o sa o descoperim si suferim din plin ceva mai incolo tot noi, „fraierii” care au ales sa ramana, sau care nu au reusit niciodata sa isi infiga radacinile printre straini. Si nu, un salariu frumos nu poate stampara dorurile unui sufle. Nu dorurile mele. Asa ca si eu raman pe langa intrerupator. Si ma bucur de toate cate inca le am, totusi, inca in spitalul meu.
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Subscriu. Și eu sunt în România și nu am de gând sa plec, poate doar la cursuri, în afară. Însă îmi doresc sa conștientizăm cu toții, medici, asistente, pacienți și mai ales decidenți, ca suntem noi, intre noi, romanii. Câteodată am sentimentul unui război romano-roman. Și nu vreau eroi, ci oameni așezați, civilizați, dar care știu ca așa trebuie. Vreau sa nu mai aud las ca merge și așa, Romanica, tara de cacat și altele din astea. Vreau sa facem exact cum facem și când mergem afară, sa respectam cu toții regulile noastră, sa vorbim cu mândrie de România, sa ne educam în scoli, nu la televizor. Și mai îmi doresc ceva. Să-mi pot trata părinții, nepoatele, vecinii și pe toți ai noștri cu ultimele tehnologii conform ghidurilor și stării bolii. Îmi doresc screening pe cancer, programe educaționale pe sanatate ale ministerului în scoli. Și îmi doresc sa luptam cu toții, după puteri pentru ăsta, umăr lângă umăr…
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Stii ce se intampla dupa 15-20 de ani supravietuiti in sistemul public de stat? cu amenintari de suspendare de contract de munca daca pleci la vreo supraspecializare in afara, (ca daca tot pleci, de ce nu pleci de tot et c et c) chiar daca suntem atat de putini si sub-normati si sufocati de cazurile tot mai multe de tot felul…?
Eu nu ma plang ca nu am. Chiar nu. Simt ca se face mult si la un standard foarte inalt – oncologia e langa mine, stiu la ce au acces pacientii nostri, nu ma plang ca nu avem. Poate ca lipsesc unele substante, sincopat, dar haide sa fim seriosi – problema nu e ca le taiem din zilele celor care le au, ci ca le promitem verzi si uscate unora care nu mai fac mult, doar chimioterapie paliativa, fara sa discutam niciodata, cu obstinatie, prognosticul…
Am multe opioide, multe tari mai dezvoltate decat noi nu le au… dar atitudinea noastra, in general, ne mancam intre noi, ne distrugem cu povesti si barfe, si ma sufoca atitudinea ierarhic-dictatoriala din spitalele noastre… ce colegialitate si discutii medicale pe caz. Nu ne intereseaza calitatea vietii pacientului cat ne intereseaza daca „are familie”… daca „se intereseaza cineva de el” – adica tot ce implica aceasta prezenta interesata langa pacient. Eu o numesc prostitutie. Fac medicina la un standard foarte inalt, in specialitatea mea nerecunoscuta in tara asta. As face-o la fel – si se face la fel! – in tari precum UK sau Germania. Si sunt mandra de ce fac. Dar cultura… faptul ca pacientul nu ma simte ca fac parte din aceeasi echipa cu el… ca nu pare in cate o zi ca mi-ar pasa (dupa zile in sir de garda… nedormita, nemancata… si ce? „medicul nu e om.” Ba e. Si inca un om pretios. Fara de care nu se poate. Chiar daca inclusiv unele asistente traiesc cu impresia asta, ca merge si se descurca si fara medic. Ma bucura si ma intristeaza totodata optimismul tau. Sa nu ti-l pierzi chiar de tot. Ca mine. Care acum traiesc intr-un suprarealism racoros, si ma orbeste ce vad, obosita sa mai sper, si incercand in cate o zi in disperare sa gasesc solutii intr-un sistem bolnav si care nu le cauta pe ele, solutiile, cat mai degraba un tap ispasitor, cineva care sa plateasca
ApreciazăApreciază
Mulțumesc pentru gânduri. Sa știi ca nu e chiar optimism, ci poate o reacție din aia când ești cu spatele la zid. Și știu ca mai suntem „optimisti”, pe unii în cad zilnic, și sunt convins ca și tu ești optimista. Ce argument mai bun pentru ăsta e ca încă ești aici și pe o specialitate grea ? Dar cred ca ne trebuie un război de gherila cu neștiință, nesimțirea, lipsa de colegialitate și de umanitate. Și el e în desfășurare. Îi văd pe cei care lupta zi de zi, și știu ca nu le e ușor …
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Multumesc de incurajare. Iti doresc o zi plina de indrazneli si succese! Cat mai multe lupte cucerite in razbolul de gherila! Si oameni faini alaturi, care sa te ridice cand esti infrant, in cate-o zi!
Iar cat despre a fi cu spatele la zid – nu sta acolo. Esti la un pas de sah-mat! 😉
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Am sa încerc. ..Sper sa conteze…🤕
ApreciazăApreciază
De obicei, apuc sa aflu numai dupa ce incerc. 🙂
Si intotdeauna conteaza sa fii acolo. Cu o atitudine de om caruia ii pasa. Chiar daca ti se pare putin lucru (si nu ai chiar toata tehnologia pe care ti-o doresti… misterul nu sta doar in tehnologie, sigur nu) Nu e putin lucru sa iti pese. Niciodata.
ApreciazăApreciat de 1 persoană